DINCOLO DE ISTORIE: DESPRE PARTIZANII BIHORENI

Rezistenţă, procesul comunismului, lustraţie… termeni uzaţi de politicieni în căutare de voturi. Nimănui nu îi mai pasă de adevărul cuvintelor ce spun că oamenii care uită sunt condamnaţi să retrăiască dramele istoriei...

Sunt destui aceia care spun că Bihorul n-a avut rezistenţă anticomunistă. Pe de o parte au dreptate. Fenomenul luptei armate împotriva noii orânduiri a fost, în judeţul nostru, de dimensiuni reduse prin comparaţie cu adevăratele războaie duse în zona Făgăraşului sau în Munţii Apuseni. Totuşi, nume ca Ioan Popa, Sabin Mare, Dumitru Oprea, ce nu le spun nimic bihorenilor de azi, n-ar trebui uitate. Tocmai de aceea BIHOREANUL a încercat să şteargă praful de pe vechile dosare ale Securităţii.

Foto: Partizanii lui Şuşman erau bine înarmaţi. Acest fapt e dovedit de numeroasele arme găsite de securişti în casa unui ţăran din Apuseni, Vasile Crişan, locul în care au fost arestaţi Şuşman Gheorghe, Şuşman Leon, Simion Roşa şi gazda lor.

“Bande, bandiţi şi eroi”

Volumul “Bande, bandiţi şi eroi”, publicat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Editura Enciclopedică, este o cuprinzătoare colecţie de documente privind rezistenţa anticomunistă, culese din arhivele fostei poliţii politice. Volumul, de circa 600 de pagini, include perioada cea mai importantă a rezistenţei armate din România, anii 1948-1968.
În mod surprinzător, în documentele păstrate de atunci se regăsesc zeci de rapoarte privind activitatea unor organizaţii de rezistenţă sau a unor luptători izolaţi de pe teritoriul Bihorului. Arhivele Securităţii vorbesc despre faptul că, în toamna lui 1948, pe Muntele Ţapului acţiona “o grupare de 22 de indivizi înarmaţi”, iar în Oradea o anume Rafila a lui Ioane a hrănit şi a găzduit 6 membri ai rezistenţei care ulterior s-au refugiat în munţi.
Foto: BÂRLOGUL. Şuşman Gheorghe, cel mai activ membru al grupării de partizani ce i-a purtat numele, după arestare, lângă unul din bordeiele pe care l-a folosit ca ascunzătoare, distrus ulterior de Securitate.

Banda lui Capotă

Tot în toamna lui ‘48, în zona Stâna de Vale-Vlădeasa acţiona aşa-numita bandă a lui Capotă. Conform rapoartelor Securităţii, organizaţia de partizani era compusă din militari, legionari, pădurari, preoţi şi chiar funcţionari locali. O parte trăiau în bordeie ascunse prin păduri, în vreme ce alţii nu îşi părăsiseră slujbele, ocupându-se de aprovizionarea celorlalţi partizani. “Banda doctorului Capotă, înarmată cu puşti ZB şi cu revolvere, a recrutat pe numitul Roşu Augustin, fost notar în comuna Ciucea, fost simpatizant legionar”, scrie într-un document al Securităţii. Roşu a fost arestat de Miliţie când a revenit în comună pentru a-şi procura o armă de la un consătean ce o păstra ascunsă.
Aurel Brazdă (foto), preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Victimelor Oprimării Comuniste (ADVOC), şi el fost deţinut politic, povesteşte că l-a cunoscut pe doctorul Capotă, a cărui organizaţie colabora cu gruparea temuţilor partizani din familia Şuşman, care acţionau în judeţul Cluj: “Aveau bordeie în munţi unde depozitau alimente, arme şi muniţie. Se pregăteau pentru un război de eliberare naţională, sperând că puterile occidentale nu vor lăsa România în zona de influenţă sovietică”.

G4 şi Vulturul Negru

La fel de necunoscută astăzi, G4 a fost probabil cea mai bine organizată grupare de rezistenţă din Bihor. Aurel Brazdă s-a “înscris” în G4 încă de pe băncile şcolii. Comandantul bandei, Dumitru Oprea, fost ofiţer de artilerie, împărţise numerosul său grup în două. Bărbaţii maturi luptau în munţi, iar tinerii încercau să facă rost de arme. “Pe la oameni şi prin păduri se mai găseau arme, muniţie, grenade rămase din război. Noi încercam să le recuperăm şi să le trimitem către prietenii noştri din munţi”, povesteşte Brazdă.
Tot în Oradea, în colaborare cu G4, activa şi gruparea lui Ştefan Popa, fost sergent în Regimentul 9 Cavalerie din oraş. Organizaţia Vulturul Negru era formată în cea mai mare parte din militari activi sau lăsaţi la vatră după război şi urma să fie nucleul militar al războiului de rezistenţă naţională. “Banda lui Popa Ştefan a fost lichidată; 5 bandiţi au fost împuşcaţi, 2 arestaţi, alţi 96 de membri ai organizaţiei maniste de la poalele munţilor fiind prinşi ulterior; 3 iniţiatori ai acestei organizaţii au fost arestaţi la Bucureşti, 9 la Oradea, în organizaţia , odată cu Popa Ştefan”, raporta Securitatea din Oradea, în februarie 1949.

Aproape legendă

Un grup devenit aproape legendar în epocă, deoarece capul său, căpitanul Sabin Mare, n-a fost niciodată prins de Securitate, era format din paraşutişti. Preşedintele ADVOC spune că “paraşutiştii” lui Mare erau, de fapt, foşti legionari, antrenaţi în Occident şi trimişi în ţară pentru a organiza rezistenţa. “Dacă ar fi reuşit să coaguleze toate grupările de partizani s-ar fi putut organiza o mică armată. Dar n-au avut timp şi nici sprijinul promis din afară”, spune Brazdă.
Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Bihor, Constantin Nistorică, spune că l-a cunoscut pe unul din membrii bandei lui Mare, Ilie Rada: “Şi el a reuşit să scape. În ‘49 a trecut graniţa în Iugoslavia, împreună cu un alt fost partizan, Elekes. Nu l-au prins niciodată. S-a stabilit în Franţa, unde avea o fermă, nu departe de Paris. A mai fost prin ţară în 1994. De atunci nu mai ştiu nimic de el”. Nici despre Sabin Mare nu se mai ştie nimic. Unii spun că ar fi fost ucis de Securitate într-un schimb de focuri şi îngropat undeva, într-un loc necunoscut, alţii că s-ar fi refugiat în Spania franchistă.
Numai cei foarte norocoşi au ajuns, însă, în lumea liberă. Majoritatea covârşitoare a partizanilor şi-a găsit sfârşitul în lupte inegale, purtate cu trupele de Securitate, sau prin închisorile comuniste. Foarte puţini au apucat să îi vadă venind pe americani. După mai bine de 50 de ani!
Foto: Capul familiei Şuşman, Teodor, a murit înpuşcat de trupele de securitate cărora a refuzat să li se predea.

Eroi şi eroi...

Documentele cuprinse în volumul editat de CNSAS vorbesc şi despre alte grupuri de rezistenţă care au activat în Bihor. “Banda lui Sasu Ilie, formată din 8 oameni, acţiona în zona vârfului Cucurbăta. Gruparea căpitanului Ştefan Popescu a fost lichidată în apropiere de satul Seghişte. În Chişlaca a fost împuşcat Alexandru Curta, zis “Bruxner”, care “avea asupra sa o armă, un pistol şi 3 dolari americani”. Dragomir Ludovic, zis “Lajos”, înarmat cu un ZB, a fost împuşcat în câmp, nu departe de Oradea. Aceeaşi soartă au avut-o “legionarul” Teodor Vrăbieş, “identificat şi lichidat în munţi”, şi doi elevi ai Şcolii de Ofiţeri din Beiuş, ale căror nume nu sunt menţionate în documentele Securităţii. Tot ceea ce se spune despre ei e că au “fugit cu armamentul din dotare, fiind deconspiraţi ca simpatizanţi ai partizanilor”.
Un alt tip de erou menţionat în volumul “Bande, bandiţi şi eroi” este bihoreanul Ioan Orosz din Abram. Membru UTC, el s-a înrolat în trupele Securităţii, fiind împuşcat în timpul luptelor cu partizanii, în 1954. A fost înmormântat în satul natal şi declarat “Erou al Trupelor de Securitate”.

“Regele munţilor”

După 1948, una din cele mai temute grupări de rezistenţă a fost cea condusă de Gheorghe Şuşman, supranumit “Regele munţilor”, fiindcă ani de zile el şi partizanii lui au făcut legea în Munţii Apuseni. Bătrânul, cei doi fii ai săi şi mulţi membri ai familiei au reuşit să formeze o reţea de partizani şi complici care se întindea de la poalele vârfului Cucurbăta până la Huedin şi din Câmpeni până la Şimleu. Printre cei care l-au ajutat pe Şuşman s-au numărat şi mulţi bihoreni. BIHOREANUL a relatat povestea unuia dintre ei, Ioan Condorovici, din Topa de Criş, împuşcat de securişti în Munţii Plopişului.
Hărţuiţi de armată şi Securitate, partizanii din gruparea Şuşman au fost capturaţi sau ucişi în lupte. Gheorghe Şuşman a fost luat prizonier, Tudor Şuşman a murit împuşcat, în vreme ce alţi membri ai familiei, Avisalon şi Teodor, şi-au găsit sfârşitul într-un hambar incendiat de securişti.

Articol de Florin Budea, Bihoreanul, 10 Iulie 2007